Vorbind despre romanul Cutia neagră, publicat în anul 1987, scriitorul israelian Amos Oz spunea, încercînd să definească modelul pe care îl utilizase, că respectiva carte, epistolară ca formă, reprezintă o meditaţie şi, deopotrivă, un efort de observare minuţioasă a înseşi condiţiei umane, totul fiind plasat în lumea israeliană, dar fără ca el, ca autor, să fi nutrit proiectul de a transforma romanul, în ansamblu, într-o frescă a vieţii ori a societăţii israeliene de la finele anilor ’80. Întrucîtva, acelaşi lucru poate fi spus şi despre o altă carte a lui Oz, cea apărută în 1994, Să nu pronunţi: noapte. Desigur, protagoniştii de aici, Noa şi Teo, nu-şi scriu scrisori pe care să le trimită la mii de kilometri depărtare, aşa cum procedau personajele din Cutia neagră, în încercarea de a pune un diagnostic iubirii lor sfărîmate atît de brutal. Însă tema aceasta, a dorinţei – în fond, a nevoii – celor doi de a-şi evalua ori, mai precis spus, de a-şi reevalua sentimentele, este prezentă încă din primele pagini din Să nu pronunţi: noapte. Cu precizarea, extrem de importantă, că acum totul este plasat într-un mediu familiar şi extrem de apropiat lui Oz, şi anume deşertul Negev, aflat în imediata apropiere a orăşelului Tel Keidar, locul desfăşurării acţiunii din prezentul text. Absurdul existenţial Considerat nu doar una dintre vocile de seamă ale literaturii israeliene a ultimelor decenii, ci şi un serios aspirant la Premiul Nobel, Amos Oz s-a impus rapid, mai cu seamă după marele succes al romanului Soţul meu, Michael (1968), iar ulterior avea să-şi consolideze poziţia prin alte apariţii editoriale, cum ar fi Pacea perfectă (1982), Cutia neagră (1987) sau Aceeaşi mare (1999). Cu acţiunea plasată în anul 1989, Să nu pronunţi: noapte se centrează în jurul cuplului format din Noa şi Teo – el, proiectant de succes, afirmat în diverse zone ale globului, ajuns acum la şaize