In 2003, la Sibiu avea loc premiera cu un spectacol care stirnea entuziasmul aproape tuturor criticilor. Din motive complexe, nu l-am ajuns la premiera, dar am citit cu interes mare parte din cronicile (multe) dedicate lui. Cind, intr-un final, la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, am apucat sa-l vad, m-am trezit cuprinsa de sentimente si ginduri amestecate, cu un singur numitor comun: ceea ce se petrecuse sub ochii mei pe scena era cu totul altceva decit ceea ce citisem sau ceea ce-mi imaginasem citind comentariile.

Spectacolul se numea Experimentul Iov, iar regizorul lui e „modelul“ absolut de deturnare a actului critic dinspre reflectie si analiza spre militantism distructiv.

Cistigatorul celor mai multe premii si nominalizari din istoria UNITER-ului si, pe cale de consecinta, membru al „mafiei“ teatrului romanesc. Tinta criticilor virulente si a micilor rautati ale unora dintre comentatorii scenei romanesti, l’enfant terrible si regizorul de suflet al celorlati. Mihai Maniutiu, creator al „generatiei de aur“ care-i numara pe Alexandru Dabija (absolvent al UNATC in acelasi an – 1978 – cu Maniutiu), Gábor Tompa si Dragos Galgotiu (promotia 1980), Victor Ioan Frunza (promotia 1981) si inca citiva, este in ultimii ani o figura „problematica“ a teatrului romanesc, din prisma receptarii mai mult decit din cea a procesului creator propriu-zis. Si, ca de obicei, „temele“ sint mai degraba extraartistice.

Una dintre probleme provine dintr-o flagranta eroare de rationament critic: spectacolele lui Mihai Maniutiu sint respinse a priori in numele si cu argumentele schimbarii de paradigma estetica din anii din urma, de cele mai multe ori in numele si cu argumentele neorealismului. Regizorul nu are apetit pentru concret, montarile lui sint excesiv de simbolice, intelectualizante, si prefera reiterarea ad nauseam a propriilor obsesii temat