Am scris ani de-a rândul nişte texte banale, care se chemau reportaje. Textele acestea ţinând toate de categoria lui "fuse şi se duse" aveau totuşi două deschideri: îmi îngăduiau ca, la câteva fraze odată, să exprim nişte gândiri, pe care le-aş semna fără corecturi şi azi şi, totodată, îmi permiteau să hotărăsc încotro s-o apuc în ţară, numai să fie departe. Cât mai departe. Aveam tot timpul cu mine o hartă a patriei, pe care trasam direcţii şi depărtări. Plecam în Nord sau în Vest, în oraşe şi comune unde altfel nu aveam cum să ajung, cu sentimentul că pot în sfârşit să călătoresc liber. Iar spre câteva târguri şi municipii, cu tresărirea aceea victorioasă pe care o obţii când pleci în străinătăţi.
Numele unor localităţi îmi dădeau un fior de înaintaş: Sighetu Marmaţiei, SânNicolau Mare, Rădăuţi, Bistriţa Năsăud… Manualele de geografie şi de istorie sacralizează într-un chip aparte numele unor localităţi, îl fac misterios, impun în taină convingerea că e o chestiune de destin să te naşti la Bistriţa Năsăud, şi nu într-un Cioflingeni oarecare. Într-un astfel de oraş din nordul Moldovei am coborât din tren către seară. Mi-am plătit patul la "Hotelul partidului" şi am păşit repede în stradă, frământat de dorinţa de a-i colinda Centrul. În Brăila natală, tot ce prezenta un interes, fie că era vorba despre o cofetărie unde se găseau în permanenţă prăjituri cu frişcă, fie despre o librărie sau despre un bulevard, pe care să faci un tur şi încă un tur cu ochii după fete, toate se găseau în Centru. În Centrul Brăilei aflai mereu un puhoi de lume, dar cum te depărtai niţel, începea pustiul. În oraşul acela din Nord, unde tânjisem de mult timp să ajung, pustiul începea chiar din Centru. Părea un oraş părăsit. Dar un oraş părăsit având o Filarmonică, ale cărei afişe vesteau programul
