OPERA lui Nicolae Labiş, restrânsă ca dimensiuni, este astăzi neglijată, aproape necunoscută şi, în logica aceasta, citită şi recitită doar de un grup de specialişti, care cercetează şi interpretează valorile estetice ale poeziei române de la mijlocul secolului trecut.

Biografii şi exegeţii poeziei lui Nicolae Labiş au întâmpinat, în cei unsprezece luştri care au trecut de la dispariţia sa fizică, câteva piedici greu de înlăturat, datorate unor împrejurări ce se cuvin a fi elucidate.

Absenţa unei ediţii complete a operei, necunoaşterea bibliografiei, dispariţia unor manuscrise şi o memorialistică îndoielnică privitoare la poetul Nicolae Labiş au creat o anume stare de confuzie, întreţinută de cei din preajma lui Mihai Beniuc, care monitorizau, cu mijloacele specifice epocii, orice existenţă scriitoricească şi, mai ales, orice deviere a unora dintre cei afirmaţi şi impuşi în viaţa literară şi culturală a României postbelice.

Poezia Medicul, recent descoperită, este scrisă în anul 1955 şi evocă, în sintagme sugestive, drama unui doctor, care, fără nici o ezitare, menţionează „Că nu există viaţă nesfârşită”.

Ideea pregătirii unor noi dezastre îl determină pe poet să-i alerteze pe cei lucizi şi, desigur, pe cei ce conduceau destinele naţiunii să evite o nouă catastrofă.

Medicul

Din streşini de spital curg liniştit,

Primăvăratici, stropii, în lumină.

Fetiţa, întremată, a ieşit

Din nou, păşind pe iarba din grădină.

Şi medicul priveşte-n urma ei

Cum sprintenă aleargă prin răzoare,

Cum râde către primii ghiocei

Uimită de-atât larg şi-atâta soare.

Şi cerul cel tare-o osteneşte.

Ea s-odihneşte, mică, printre flori...

Dar azi privirea-i iarăşi oglindeşte

Un cer întins şi arbori şi culori.

Bătrâne doctor, te-ai oprit din drum.