Prima ediţie a memoriilor Corneliei Pillat, din 1996, nu a prea fost luată în seamă. Ar fi păcat să se petreacă acelaşi lucru cu a doua ediţie, apărută de curând la Editura Universalia. Cu acest prilej, autoarea a revăzut întreg vechiul text adăugându-i pagini noi. I-a schimbat şi titlul: din Eterna întoarcere în Ofrande.

Ar fi deci păcat, şi nedrept, aş mai spune, să treacă şi acum neobservată această carte substanţială de memorii, document complex intelectual şi moral, istorico-literar şi istoric. Remarcabile sunt şi însuşirile scriitoriceşti ale autoarei, îndemânarea narativă şi harul portretistic.

În prefaţă, Doina Uricariu, care este şi editoarea cărţii, a acesteia ca şi a primei ediţii, apropie Ofrandele Corneliei Pillat de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. {i există, într-adevăr, temeiuri pentru a le asocia, căci există afinităţii şi consonanţe de atitudine între cei doi memorialişti. Mă gândesc în primul rând la acea împăcare luminoasă cu suferinţele, oricât de cumplite, reflex al conştiinţei religioase, al credinţei în Dumnezeu.

Am menţionat harul portretistic al autoarei. Este probat în carte de mulţimea personajelor care trăiesc epic, prezenţe umane care ne urmăresc şi după sfârşitul lecturii: a tatălui, a lui Dinu Pillat, bineînţeles, a Piei, sora lui Dinu, a lui Ion Pillat, a câtorva femei din familia Brătianu, vitale, dominatoare, a lui Mihai Fărcăşanu şi a altora la care măcar în fugă am să mă refer mai jos. Nu înainte însă de a spune că autoarea însăşi este un personaj puternic al cărţii şi aceasta oarecum împotriva intenţiilor sale de memorialistă şi a discreţiei care o caracterizează. Este lucru limpede că nu atât despre sine a dorit să vorbească în carte, cât despre alţii, despre cei amintiţi înainte şi despre mulţi alţi contemporani, oameni care, într-un fel sau altul, i-au marcat trecerea prin lume. Cu toată voinţa de esto