Pe umerii Gretei Tartler atîrnă fatalitatea de a fi tradus Parfumul lui Süskind. Impresia pe care varianta românească a făcut-o asupra noastră i-a răpit posibilitatea ca, în mintea noastră, numele ei să mai poată fi pus în legătură cu o altă tălmăcire. E cazul straniu în care succesul unei traduceri îşi transformă autoarea în prizoniera unei reuşite. E situaţia neobişnuită în care meritul atrage izolarea, iar nimbul reputaţiei îşi împinge purtătoarea în rîndul stigmatizaţilor. Căci la oricîte traduceri s-ar mai încumeta Grete Tartler şi oricît de strălucitor ar fi chipul pe care li-l va da în limba română, memoria noastră o va fixa constrîngător în dreptul titlului unei singure cărţi. Iar asocierea imediată a unui titlu de carte cu numele ei îi dă o identitate culturală de care nu mai poate scăpa. O identitate apăsînd ca un stigmat prestigios şi ca o fatalitate frumoasă. Şi chiar dacă nimeni nu-i va interzice vreodată să traducă în continuare, restricţia aceasta, una pornită dintr-o zgîrcenie a amintirii noastre selective, planează deja asupra ei.

Nu mi-am putut explica niciodată de ce unii oameni sînt poligloţi, în vreme ce alţii nu pot îngăima decît cel mult în propria limbă. Îmi amintesc cum, cerîndu-i Gretei Tartler să-mi explice secretul poligloţiei sale, răspunsul ei a fost: ,E vorba de un simţ muzical al limbii, cine îl are învaţă cu uşurinţă multe limbi, aşa cum un muzician se bizuie pe o ureche muzicală cu care simte spontan melodiile înainte să le vadă scrise sub forma unei partituri." Cum nu-mi rămîne decît să-i dau dreptate, mă întreb totuşi cum Dumnezeu poate încăpea în mintea aceluiaşi om araba şi limba daneză, ca să nu mai pomenesc de ,banalele" limbi de circulaţie internaţională sau de ,accesibilele" limbi ale culturii clasice. Trebuie totuşi să mai fie ceva la mijloc, pe lîngă indubitabilul simţ muzical, poate o achiziţie filogeneti