Un cititor a comentat la cel mai recent articol al meu. Mulţumindu-i observaţiile, i-am răspuns prin rîndurile ce urmează, neuitînd nici de Vestul pe care îl fluturăm de atîtea ori, dar nici de problemele care într-adevăr există şi nu e bine să ne comportăm de parcă ar fi neînsemnate. Un domn îmi reproşează citind articolul meu despre Strasbourg că: ”Mereu veniţi cu situaţii din alte zone geografice, pe care vreţi să le copiaţi, apoi să le suprapuneţi pe harta României, uitînd un lucru elementar: nici noi, nici dumneavoastră, maghiarii, nu suntem/sunteţi ca locuitorii de acolo, iar istoria e diferită…” I-aş răspunde astfel: orice paralelă e fortuită cît de cît, şi dacă am lua în vedere numai situaţiile complet identice, am ajunge să tăcem mult şi bine. Mai mult, ar trebui pur şi simplu să nu ne mai gîndim nici la asemănări, nici la faptul că eventual am putea să schimbăm ceva în bine. Să luăm cazul Transilvaniei. După cum bine ştim, arbitrajul de la Trianon a pedepsit-o pe Ungaria, destrămînd-o complet: Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, URSS şi România au primit, fiecare, cîte-o parte din ţară. Nu am oare dreptul să compar situaţia maghiarilor din Austria cu cea a celor din URSS, de pildă? În definitiv, nici austriecii nu sunt ca ucrainenii şi nici ucrainenii ca slovacii; pe de altă parte, este totuşi vorba despre o minoritate maghiară în toate cazurile amintite. Nemaivorbind de faptul că Ardealul este, de departe, teritoriul cel mai mare pe care Ungaria l-a pierdut şi deci cumva aici simţim (noi, maghiarii de aici, sau cel puţin unii dintre noi) că suntem mulţi şi totuşi nu reuşim nici să ”ştergem” toate prejudecăţile, nici să ne atingem toate scopurile. Desigur, de vină suntem şi noi, nu neg asta. Urletele despre o autonomie fără nici un program concret sigur că sunt de natură să-i enerveze pe români. Dar cei mai mulţi români cred că autonomia este o dorinţă voala