Zilnic se mai afla cate un efect negativ ale unor mari privatizari prezentate, la vremea lor, ca niste reusite. Vanzarea Petrom la pachet cu resursele de titei, de catre guvernul Nastase, a avut consecinte nefaste asupra buzunarului cetateanului. Putini bani s-au depus in trezorerie dupa praduirea retelei turistice, fara alt efect decat scumpirea brutala a tarifelor. Mai vechi privatizari pe te-miri-ce-si-mai-nimic au ajuns, paradoxal, sa vamuiasca finantele publice, cum e cazul uzinelor Faur sau Republica, ai caror fosti proprietari au de primit de la stat peste 300 de milioane de euro. Nu e o realizare de exceptie nici privatizarea BCR, daca socotim ca din cele vreo doua miliarde, cat revenea statului roman, un miliard se va duce pentru acoperirea gaurilor lasate de defuncta Bancorex. Pe care AVAS nu le recupereaza de la cei ce nu au returnat creditele, desi au afaceri prospere. Nu va fi o gaselnita nici privatizarea CEC, pentru o suma modica, in pofida unui patrimoniu urias. Exemple sunt cu ghiotura. Contractele paguboase puteau fi evitate intr-o societate normala, cu demnitari preocupati de interesul public. Nu insa in Romania, unde comisiile de privatizare sunt o pleasca pentru demnitari. Onorabilii detinatori de inalte functii, in cap cu ministrul finantelor, cu cel al industriilor ori cu seful fiscului, baga in buzunar sume exorbitante, pe langa care pana si lefurile lor, mereu sporite, par un mizilic. Desi intr-o tara normala ministrul finantelor ori seful fiscului ar trebui sa apere banul public, inclusiv in zona privatizarii, prin insasi fisa lor de post, cu salariul aferent, fara sinecura si pleasca din culise.