Departe de a fi întâmplătoare, campania de presă şi de ură ce a culminat, în vara anului 2012, cu decapitarea legislativă a ICR şi cu îndepărtarea lui Horia Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu a  reprezentat forma cea mai articulată şi virulentă a unei viziuni despre cultură şi identitate naţională. Majoritatea social-liberală responsabilă pentru lichidarea acestei instituţii nu a ezitat să îşi  marcheze ataşamentul faţă de un discurs ce se revendică de la izolaţionismul agresiv al stalinismului naţional. Apariţia domnului Andrei Marga   este, din acest punct de vedere, încununarea legică a unei evoluţii previzibile, spre a recurge la un jargon marxizant atât de familiar domniei-sale.

Ultimele săptămâni  ilustrează o nouă fază în această involuţie  a ICR, involuţie ce va culmina, probabil, cu reducerea  entităţii în cauză la o anexă a direcţiei de cultură din cadrul Ministerului de Externe. Dincolo de persoane, miza ţine de continuitatea  abordării ce priveşte ICR  nu ca  pe un mediator inteligent şi inovativ între piaţa culturală autohtonă şi spaţiul global, ci  ca pe un instrument,docil, al politicii de propagandă a statului  român. Ori o politică de propagandă nu poate recurge decât la ingredientele familiare  neotradiţionalismului de extracţie comunistă- de la sarmalele zemoase până la  venerabilul costum naţional celebrat ca expresie a României eterne.  Din peisaj nu poate lipsi evocarea naiului străbun şi a credinţei naţionale, sub semnul ataşamentului faţă de patrie, popor şi conducători.

De aici, reapariţia unui discurs asupra României şi românilor pe care ICR, în noua sa structură juridică şi în noul context al algoritmului politic, este obligat să îl preia.  Rezervele faţă de experiment, faţă de ironie, faţă de diferenţă şi insolit, în materie culturală,  traduc această credinţă că  imaginea României în lume se poate construi porn