Până în piaţa Tahrir trebuie să supravieţuim traficului de neînchipuit al oraşului Cairo. Microbuzele plecă în toate direcţiile, motoretele cu trei pasageri şuieră pe lângă glezne şi pietonii traversează intersecţii în care regulile de circulaţie sunt dictate exclusiv de simţuri. Pe trotuare au apărut zarzavagii, vânzătorii ambulanţi cu şerveţele şi parfumuri, lustragii de pantofi, iar terasele au deja clienţi la ora 11 dimineaţa. Unde sunt găştile care dictează regulile cu sabia, călareţii de cămile gata să ucidă pentru trei sute de euro şi miliţienii sub acoperire?

Soldaţii şi tancurile se înmulţesc pe măsură ce ne apropiem de Tahrir. La fiecare filtru se verifică bagajele, iar prefabricatele din beton şi tancurile sugrumă trotuarul încât numai doi oameni trec în acelaşi timp. Între Nil şi clădirile administrative tancurile şi mitralierele AK 47 impun disciplina cotidiană. În faţa mea, o mamă corpolentă îşi ţine de mână copilul şi trage un troler pe care îl va deschide de la primul până la ultimul filtru. Trecem cu emoţii de primele două, însă la al treilea scot repede tot ce am în rucsac. "No problem", îmi spune soldatul.

La intrare în Tahrir, un miting ad hoc este în plină desfăşurare. Aici nu doar soldaţii îţi cer legitimaţiile, ci şi revoluţionarii, care nu au încredere în nimeni. Un tănăr de 18 ani îmi cere paşaportul şi mă verifică suspicios. "Where are you from?", mă întreabă. Stăm cel puţin 20 de minute la intrare, dar reuşim să pătrundem în temuta piaţă.

În piaţa Tahrir se simte presiunea ultimelor zile. Demonstranţii ştiu ca pe apă cîntecele care îl invită pe Mubarak să plece. Cei mai războinici dintre îşi fac provizii cu pietre în locuri strategice. Sunt gata să spargă capul oricui le-ar sta în cale. Sunt gata să alerge oriunde ar fi pericolul mai mare, şi în mod cert sunt gata să-l omoare pe Mubarak. Pe bannere s-a decolorat vopseaua