Economia mondiala a traversat o perioada fasta: timp de vreo doua decenii, cresterea economica a lumii a fost in general viguroasa, iar inflatia a ramas sub control; in conditiile stabilitatii de pe piata, dobanzile au scazut pana la niveluri fara precedent, ceea ce a stimulat atat investitiile, cat si cresterea valorii activelor - care, la randul ei, a generat un efect euforic de bunastare si a intretinut nivelul ridicat al consumului.
Dupa parerea mea, au fost mai multi factori care au concurat la evolutia favorabila. Mai intai, au fost culese roadele politicilor sever antiinflationiste din anii '80 in SUA si Europa; a ajutat si responsabilitatea fiscala mult imbunatatita, mai intai in Statele Unite (sa nu pierdem din vedere ca democratul Bill Clinton a condus finantele americane la surplus si a redus serios datoria publica), iar apoi si in Uniunea Europeana, care se pregatea pentru adoptarea monedei unice. Cred ca inca si mai importanta a fost intrarea in circuitul economic mondial a Chinei si a altor tari in curs de dezvoltare mari (in special India, Brazilia, Turcia) - care au produs mult si ieftin, sprijinind astfel dinamica sustinuta a consumului mondial in conditii de stabilitate a preturilor. Noile tehnologii, indeosebi cele ce fructifica economic informatizarea, au permis nu numai cresterea rapida a productivitatii muncii la nivel mondial, ci si accelerarea fara precedent a vitezei cu care se propaga si penetreaza cunostintele noi din toate domeniile.
Parea ca evolutia favorabila nu se va incheia niciodata. Nu e nimic nou sub soare aici: fiecare criza majora a fost precedata de un optimism debordant, de ignorarea semnalelor ca ceva nu e totusi in regula. De data asta, dupa parerea mea, s-au intalnit doi factori: unul ce tine de jocul pietei financiare si altul de fundamentele economiei mondiale. Simplificand putin, as spune ca piata financiara a