20 ianuarie 1979(n.r. - continuare) Visează noaptea urât şi îl strig, şi el a învăţat să mă strige şi el când simte că sunt în pericol, când din celulele mele s-ar putea întruchipa un duşman care să-mi facă rău dinăuntru şi din afară.

Nu mi-am închipuit că pot fi atât de caraghios, atât de prăpăstios şi de distrus şi de recompus în toate ale mele şi-n toate ale oamenilor buni lângă un trup firav de-al cărui somn şi de a cărui viaţă simt că n-are dreptul să se atingă nimeni. Şi-n acelaşi timp, cum e el alături de mine cu totul, şi-i atât de lucid cu privire la viaţa trăită alături de mama sa, sunt dator să înţeleg marea ei suferinţă.

Cu cât îl cunosc mai bine pe Andrei, cu atât îmi dau seama de ce nu voia Constanţa să ne lase să ne apropiem. Ştia ea, simţea ea că nu ne va mai putea despărţi nimeni. Îi înţeleg suferinţa şi i-o omagiez, deşi ea niciodată nu a respectat suferinţa mea. Căci oricât aş fi de îndreptăţit s-o condamn pentru ceea ce i-a făcut rău lui Andrei, totuşi trebuie să spun aici, cu toată dreptatea şi cu tot sufletul, că ea a fost aceea care l-a purtat în pântece. Că nu ştiu dacă eu însumi aş putea accepta şi înţelege cum o parte a mea, pe care o puteau strivi când încă nu exista limpede, o parte a mea, a vieţii şi suferinţei mele să-mi fie luată de altcineva, chiar dacă acel altcineva e tatăl acelui copil, tată cu care, iată, el seamănă în enorm de multe privinţeţ.

Astăzi, sâmbătă, 20 ianuarie 1979, îţi făgăduiesc, Andrei, că vei avea în jurul tău căldura pe care ai avut-o când te proteja pântecul sfânt al mamei tale.

Şi-acum trezeşte-te, puiule. Mergem să facem cumpărături, (mergem la Gerngrüs), mergem prin oraş, ne plimbăm cât putem. Diseară tata merge la Catedrala Sfântul Ştefan, cea mai mare catedrală gotică din lume.

Renunţ la multe amănunte, aşa cum n-am făcut-o în prima parte a jur