Proasta educaţie pe care am primit-o — şi pe care nu m-am abţinut să n-o transmit mai departe — conţinea, între alte interdicţii, şi pe aceea de a turna.

În lumea în care am crescut, pâra era tratată cu maxim dispreţ. A bârfi, a calomnia, a defăima, a denigra, a învinovăţi ori a învrăjbi reprezentau păcate capitale. Erai imediat reprimat, invitat cu glas imperativ „să-ţi vezi de ale tale”. Nu era o mentalitate de „cosa nostra”, reflexul vreunui legământ al tăcerii. „Omerta” nu intra în regulile acelei lumi. Pur şi simplu, erai descurajat să denunţi pe cineva — iar, dacă era cazul, trebuia să te adresezi direct, înfruntându-l, cu probe şi argumente, pe cel care făcuse un rău.

Era o lume care detesta relativismul. Se trăia după reguli complet inadecvate nebuniei comuniste, care-şi extrăgea forţa de dominaţie tocmai din generalizarea delaţiunii. În primele decenii ale bolşevismului naţional, una din cele mai grave infracţiuni o constituia „omisiunea de denunţ”. Cu alte cuvinte, martorul voluntar sau involuntar, întâmplător sau indezirabil era la fel de vinovat ca făptuitorul. Aşa au ajuns să înfunde puşcăriile mii, zeci de mii de oameni complet nevinovaţi. Milioanele de dosare ale Securităţii conţin istoria îngrozitoare a unui popor care a fost învăţat că avantajele se obţin doar cu preţul trădării: erai puternic doar dacă acceptai să devii instrumentul Răului.

Cu această istorie şi cu aceste reflexe am păşit, în 1990, în „libertate şi democraţie”. N-a urmat însă o purificare generală, ci lupta oarbă pentru a ascunde trecutul: dosare de turnător distruse ori furate, crearea unor ţinte false (Mona Muscă a fost eliminată cu brutalitate din viaţa publică, doar pentru ca prigonitorii ei să semneze, în totală impunitate, pactul diabolic cu motanul Felix), şi, fireşte, diseminarea iresponsabilă a acuzaţiilor. Mobilurile denunţătorilor sunt simple: ca să poată