Ca de fiecare dată când dorea să se relaxeze, se ghemuise în fotoliu alături de albumele de artă şi cafeluţă. De la un timp, avea o stare ciudată şi, ca să-şi ostoiască sufletul, se delecta cu picturile minunate, din mulţimea de albume pe care le achiziţionase de-a lungul timpului. Inventase o tehnică, în raport de starea sufletească. Acum era la clasicii ruşi. Iubea mult temele lor şi, ca să intre cât mai bine în atmosferă, asculta în surdină un concert de Ceaikovski. Peisajele lui Isaac Ilici Levitan erau preferatele ei. Dintre toate, cele care redau înserările şi ceaţa îi erau cele mai apropiate de suflet.
Se vedea ca o umbră mergând pe drumeagul ce trece podeţul şi duce undeva, nicăieri şi pretutindeni... Doar ea, înserarea şi drumul străjuit de mesteceni luminaţi de lună... Şi cele în care ceaţa... o învăluia treptat şi-i dădea un sentiment de siguranţă... Şi muzica lui Ceaikovski... Se reîncărca de linişte, de o energie molcomă, care se aduna consolidându-i psihicul. Uitase timpul şi nici nu voia să-l ştie.
Dar, cum tot ce-i frumos şi bun e dat cu dramul, în broască se răsuci o cheie şi pe uşă îşi făcu intrarea fiul ei, urmat de un prieten adus tocmai din Olanda. Era prima oară când îl vedea. Cu o chelie pufoasă şi o faţă roză şi dolofană, ca un popou de copil mic, olandezul, scund de statură şi rotofei, zâmbea. Întinzându-şi buzele cărnoase, ca două lipitori sătule, dezvelea două rânduri de dinţi perfecţi, din porţelan, într-un zâmbet libidinos. Bietul de el încerca să se facă plăcut numai că a picat în cel mai nepotrivit moment. Gazda s-a ridicat din fotoliu, ca să dea mâna cu el şi în felul acesta să întărească fizic repulsia faţă de acest invidid. A vorbit de multe ori cu el la telefon şi chiar îl văzuse în multe fotografii, dar...
Introducerea s-a terminat şi s-au aşezat la o vorbă, în sufragerie. Din una în alta, ea a af