Regizat de Kevin Macdonald, „State of Play” este inspirat din serialul BBC One cu acelasi nume si isi datoreaza existenta succesului acestuia. Locul actiunii a fost mutat de la Londra la Washington, iar povestea e o condensare a celor sase ore ale serialului. Rezultatul nu-i rau, desi scenariul e cam incalcit.
Adevarul e ca nu-ti trebuie nici prea multe date, nici prea multa inteligenta ca sa te prinzi de la inceput cine este responsabil de moartea tinerei Sonia Baker, impinsa in fata metroului.
E suficient sa iti aduci aminte cateva roluri interpretate de cel care este in film congresmanul Stephen Collins si de capacitatea acestuia de a deruta cu figura sa de baiat bun. Sau, cel putin, sa-i urmaresti atent mimica atunci cand afla de moartea tinerei.
Demonstrarea vinovatiei tanarului congresman cade in sarcina scenaristilor dar, ca si cum acestia ar fi intuit pozitia spectatorului, rasucesc de mai multe ori actiunea pana la a ne face sa uitam punctul de pornire.
Linia de finis nu e atat o surpriza cat capatul unei curse destul de obositoare nu pentru ca spectatorul e mai putin inteligent decat scenaristii, ci pentru ca acestia au cladit o constructie voluminoasa, dar insuficient de supla.
Desi scenariul a fost scris la mai multe maini - cele ale lui Tony Gilroy („Michael Collins”), Matthew Michael Carnahan („Leii mor pentru miei”/„Lions for Lambs”) si Billy Ray („Jurnal de bord”/„Flighplan”), sau tocmai pentru ca au existat atatea maini, povestea are substanta dar n-are elasticitate, virand uneori brusc de la stanga la dreapta.
Faptul ca, mutand actiunea de la Londra la Washington, scenaristii viziteaza, pentru o secunda, si cladirea Watergate, te trimite automat cu gandul la „Toti oamenii presedintelui”, dar nu te face sa compari filmul lui Macdonalds cu cel al lui Alan J.Pakula.
Ce f
