convorbire cu istoricul Neagu DJUVARA
Domnule Djuvara, scriaţi în cartea dvs. din 1999, apărută la Humanitas, O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri: "Moştenirea cea mai tragică (a regimului comunist) constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul. Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernămînt... nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente." Cum aţi perceput această modificare profundă la întoarcerea dvs. în România, după 45 de ani de exil? E destul de greu să delimitezi impresiile pe care le ai cînd te întorci undeva după mult timp. Eu am lipsit din ţară mult, plecat, după cum ştiţi, în mod accidental, în dimineaţa lui 23 august 1944. M-am întors, aşadar, după 45 de ani de exil, la o lună după revoluţie, în februarie 1990, şi ce văd în ţară? Eram, în acel moment, secretar al Casei Româneşti din Paris şi am venit cu patru maşini de ajutoare de ordin practic pentru partidele care se reconstituiau şi pentru universităţi: compu-tere, maşini de scris, hîrtie. Rezultatul a fost destul de interesant ca să aflăm cum stăm azi cu ţara: tot ce am adus a fost aruncat pe fereastră la mineriada din 1990. Cu ce ochi aţi văzut atunci ţara din care plecaserăţi în urmă cu 45 de ani? Mai întîi, de îndată ce treceai graniţa din Ungaria în România apăreau satele mai sărăcăcioase, şoseaua mai proastă, deja aveam impresia că ţara asta, care s-a pretins mai independentă, se afla, chiar faţă de o altă ţară fostă comunistă, la un rang mult inferior. Venind cu maşinile pe drumurile româneşti, ne consolam cu gîndul că vom ajunge la autostrada pe care o văzusem pe hartă, între Piteşti şi Bucureşti. Era mai rău pe autostradă, fiindcă aceasta era plină de gropi. Cînd ne-am apropiat de Bucureşti, am oprit la o staţie de benzină, la porţile oraşului. Era o pompă ruginită pe un fel de teren bătătorit şi pl