Anticomunismul a rămas o pancartă bună de dat în cap adversarilor. În România de azi, aproape nimeni nu mai e comunist.

O caricatură de la începutul anului 1990 înfăţişa un individ care îl lovea pe un altul în cap cu o pancartă pe care scria: „Fără violenţă!" De atunci, patimile politice s-au domolit. Dar anticomunismul a rămas o pancartă bună de dat în cap adversarilor politici.

Ultimele alegeri prezidenţiale au fost marcate şi ele de tema anticomunismului. Curios, fiindcă în România de azi, în afară de vreo câţiva bătrâni nostalgici şi, poate, de o mână de tineri exaltaţi, nimeni nu mai e comunist. Cât despre foştii nomenclaturişti, securişti şi copiii acestora, să fim serioşi! La o adică, ei ar apăra primii, cu piepturile de aramă, cuceririle Revoluţiei din 1989. Doar ei se numără azi printre cei mai mari capitalişti. Sau crede cineva că, între două semnări de contracte sau între două croaziere cu iahtul, oamenii aceştia se închină, pe ascuns, la bustul lui Lenin?

Şi totuşi, sperietoarea comunismului încă prinde. Opoziţia de dreapta i-a acuzat mereu pe cei din partidul lui Iliescu de neo sau criptocomunism. Dar „comuniştii" şi clienţii lor au tăcut şi şi-au văzut de afaceri, după metodele capitalismului sălbatic. Când ruptura s-a produs în cadrul „opoziţiei democratice", asta s-a văzut şi pe terenul anticomunismului. S-au înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, în subordinea guvernului Tăriceanu, şi Comisia pentru condamnarea comunismului, o iniţiativă a preşedintelui Băsescu. Între ele a izbucnit un adevărat război rece.

Acum, premierul Boc, vrând să tranşeze disputa, i-a demis pe Marius Oprea de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi pe Dinu Zamfirescu de la şefia Institutului pentru Memoria Exilului Românesc - ultimii supravieţuitori liberali în structurile guvernamentale. Noul Institut d