Vladimir Tismăneanu: Nu se poate scrie despre anul revoluţionar 1989 fără a aminti demonstraţia democratică a studenţilor din Piaţa Tienanmen."

A fost una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, întemeiat pe represiune, delaţiune, minciună şi spaimă. Un fost participant scria în ediţia „New York Times”, din data de 31 mai, că acel maraton al speranţei a reprezentat câteva săptămâni în care cuvântul „popor”, utilizat până la saţiu în propagandă oficială, a însemnat ceva real, concret, palpabil.

Năzuinţa de a reclădi libertatea s-a îngemănat cu o resurecţie a principiului suveranităţii poporului. O teză suţinută de Agnes Heller, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.

O coincidenţă istorică grăitoare este aceea că masacrul din Piata Tienanmen s-a produs în aceeaşi zi în care au fost organizate primele alegeri libere din Polonia, care au avut ca rezultat o zdrobitoare victorie a Solidărtăţii. Dacă în Europa de Est se derula finalul bolşevismului, în China drumul către un postcomunism civic- democratic era violent întrerupt.

Nu trebuie uitat că în aceeaşi perioadă aveau loc şi greve muncitoreşti de susţinere a revendicărilor studenţilor. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile împotriva studenţilor ne-înarmaţi, dar şi prigonirea muncitorilor protestatari, a fost de fapt încă o probă că nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor mişcări emancipatoare să fie unul fericit.

Panicată şi angoasată, nomenklatura a recurs atunci, ca şi la Berlin în iunie 1953, ca şi la Poznan în iunie 1956, ca şi la Budapesta în octombrie- noiembrie 1956, ca şi în Praga în august 1968, ca şi la Gdansk în decembrie 1970, la violenţă în numele “restabilirii ordinii”.

Renaşterea societăţii civile trebuia împedicată cu orice preţ. Asemeni lui Ceauşescu, Jakes, Jivkov ori Honec