Păstorit cum nu se poate mai bine de Ministerul Apărării Naţionale, sub tutela căruia s-a aflat în cea mai mare parte a existenţei sale, clubul Steaua Bucureşti ajunsese în anii de dinainte de Revoluţie să conteze semnificativ şi în întrecerile continentale intercluburi. Astfel, numai în primăvara lui '89, "militarii", cum li se mai spunea atunci, cucereau două titluri de vicecampioni europeni. Unul la fotbal, echipa antrenată de Anghel Iordănescu disputând finala Cupei Campionilor Europeni, 0-4 cu AC Milan, pe "Nou Camp" din Barcelona, şi unul la handbal masculin, după ce Dumitru Berbece şi compania s-a înclinat numai în ultimul act al celei mai puternice competiţii intercluburi de pe Bătrânul Continent, în faţa campioanei Uniunii Sovietice, SKA Minsk, 30-24 la Bucureşti şi 23-37 în oraşul care avea să devină, după căderea blocului comunist, capitala statului Belarus.
Câteva luni mai târziu, mai precis în noiembrie '89, cele două mari echipe ale clubului Steaua aveau să ia startul într-o nouă aventură europeană, ambele cu speranţa că de această dată vor merge până la capăt şi vor aduce în ţară mult râvnitele trofee. Ceea ce n-ar fi fost nicidecum o surpriză, câtă vreme echipa de handbal masculin a Stelei se mândrea cu două astfel de reuşite, iar cea de fotbal câştigase şi ea titlul de regină a Europei trei ani mai devreme, la 7 mai 1986, după o finală de vis, decisă la penalty-uri, scor 2-0 în faţa Barcelonei. Numai că socoteala de acasă a "roş-albaştrilor" nu s-a potrivit cu cea din târg, iar stagiunea europeană '89-'90 s-a încheiat prematur atât pentru campioana României la fotbal, cât şi pentru cea mai bună echipă masculină de handbal din ţara noastră. La fotbal, visul steliştilor s-a năruit în prima zi a lui noiembrie, "vinovată" de acest lucru fiind campioana en-titre a Olandei, PSV Eindhoven. O zi de miercuri în care "viteziştilor" nu le-a ieşit a