La ora actuală omului îi este din ce în ce mai greu să trăiască fără zgomotele artificiale. Se înconjoară pe cât de mult posibil cu cele pe care el le doreşte şi le controlează: televizorul, radioul, iPod-ul etc. Liniştea nu mai există nicăieri.

Multe sunete, ca şi obiectele care le generează, sunt pe cale de dispariţie. E drept, ele nu dispar cu adevărat, încă mai există undeva, în exterior, dar în mintea noastră, a oamenilor moderni, ele se sting, se estompează din ce în ce mai mult, ajungând simple zgomote imperceptibile în spaţiul infinit.

Când suntem copii auzim sunetele în cu totul altă manieră. Le distingem pe toate fără selecţie şi ne influenţează plenar mare parte din gândire şi simţire. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, facem selecţii din ce în ce mai drastic până ce ajungem să mergem doar cu căştile pe urechi şi să nu auzim nimic altceva decât ceea ce dorim şi am selectat noi pe playlist.

Evoluţia omului, din punctul de vedere al sunetelor pe care le percepe el din mediul înconjurător, este pe cât de fascinantă, pe atât de tristă. În primele zile de la naştere sunetele sunt printre singurele elemente din exterior, pe lângă cele tactile şi olfactive, care ne asaltează cu amplitudinea şi mulţimea lor. Până atunci le percepeam prin lichidul placentei, difuz oarecum, neclar. Dar când nimic nu mai există între urechea noastră şi aerul înconjurător sunetele devin aproape agresive. Cine îşi curăţă prima oară în viaţă urechile de ceară ştie despre ce vorbesc. Atunci ai senzaţia că la fiecare deschidere şi închidere de uşă are loc o explozie nucleară, iar fiecare şoaptă este un urlet.

Apoi, când celelalte simţuri vin din urmă, auzul începe să piardă primul loc lăsând întâietate vederii care va rămâne principalul simţ ce ne domină viaţa. Conform studiilor specialiştilor, cam 80% din ceea ce preluăm din mediul exterior vine prin vedere, pentru