E deja aproape întuneric, când ajung la a treia adresă: la T., undeva sub deal, după biserică. E o casă nouă, cu etaj, în cea mai mare parte „la roşu”. În curte e forfotă mare sub lumina unor becuri puternice.
- Domnul Costică Amoaşei?
- Intraţi-intraţi, îmi răspunde o voce din întuneric. Vine acuşi.
Mă pomenesc la o masă, unde nişte femei fac sarmale. Mai încolo, pe nişte pirostrii, fierbe un ceaun mare cu borş. O liotă de copii se fugăreşte cu ţipete şi râsete prin ungherele întunecoase ale curţii. Nişte bărbaţi taie lemne, iar dinspre cuptorul de lut din curte se simte miros de cozonac. Mirosurile de mâncăruri se diluează în aroma de căpşunică şi pelin, care vine din spatele casei. Dinăuntru, ca din fundul pământului, duduie o sârbă de-a Laurei Lavric. Afară, lângă fereastră câteva perechi dansează îndrăcit. Printre tinerii veseli şi plini de viaţă ţopăie şi două babe smochinite, gheboşele, parcă uitate de Dumnezeu. Serioase, cu feţe rigide, fără să ţină seama de zbenguiala celor din jur, se-nvârt ca nişte păpuşi pe aţă. Zici că acuşi se vor prăbuşi în grămăjoare de oase, dacă nu le-ar ţine în viaţă suflarea băuturii.
- Da’ ce-i aicea, oameni buni? Nuntă? întreb.
- Numai olecuţică, îmi răspunde o femeie cu o mutră încruntată. Nunta o facem la restaurant, da’ bărbatu-meu zice să facem şi o leacă cum era înainte.
- Ehei, frumos mai era înainte vreme la făcut sarmale, spune o babă ştirbă, cu batic brotăciu. Vai, câte sarmale n-am făcut la viaţa mea!
- Uite-l şi pe omul meu! zice femeia încruntată şi mi-l arată cu privirea.
Nea Costică Amoaşei se vede că vine din beci: are ochii rotunjiţi şi în mână o oală mare cu vin. Se ciocneşte de baba ştirbă, care se ridicase de la masă.
- Stăi, mătuşă Dochiţă, să-ţi torn un pahar, că tare ni-eşti dragă.
- Vin acuşi, râde baba cu gura până la urechi. Mă duc şi e
