În raportul pe 2004 despre libertatea presei în România, redactat în cadrul programului FreeEx al Agenţiei de Monitorizare a Presei - Academia Caţavencu, se specifică că "agresiunile îndreptate împotriva jurnaliştilor au continuat să fie fenomenul cel mai vizibil în viaţa presei româneşti", în ciuda avertismentelor organizaţiilor naţionale şi internaţionale. În iunie, anul trecut, AMP atrăgea atenţia faptului că "ameninţările adresate ziariştilor de către politicieni, funcţionari publici, demnitari, chiar dacă nu acoperă intenţia reală a acestora, au ca efect încurajarea agresiunilor împotriva jurnaliştilor". Nu vom trece în revistă acum bătăile cu bîte de baseball, împunsăturile cu cuţite, pumnii în cap, ghionturile şi camerele de filmat făcute guler. Majoritatea acestor incidente au avut loc în judeţele patriei noastre, în universul tihnit şi idilic al provinciei. Scenariile sînt aproape identice: un baron local, prefect, om de afaceri, poliţai-şef etc. se enervează pe "nesimţirea" cu care semnalează presa neaservită "cui trebuie" anumite nereguli, furtişaguri şi "mînării" din judeţ şi, ca şi cum ar fi fost înjurat seara, la poartă, de vecinul de peste uliţă, îşi ia sapa, sare gardul, otrăveşte cîinele, apoi dă la cap, "la gioale" şi pe unde mai nimereşte. Primitivismul care caracterizează uneori relaţiile dintre jurnaliştii locali şi personajele centrale ale publicaţiilor lor este greu de comentat. Interesant de urmărit ar fi, poate, textele de ameninţare, comentariile cu subînţeles şi cu venin, dar te lămureşti repede că şi acestea sînt croite pe acelaşi calapod. Inventivitea românului cu stare şi cu funcţie, supărat pe presă, e nulă. Poate doar injuriile să fie mai fanteziste... dar ele nu sînt citate! "În momentul cînd mai comentezi ceva, ţine minte, trimit doi băieţi de-ai mei şi te execută!", îl ameninţa telefonic Dumitru Sechelariu pe un ziarist de la