Mai întîi, faptele: în a doua parte a anilor ’90 am citit şi corectat multe lucrări ale studenţilor de la Facultatea de Studii Europene (FSE) din cadrul UBB Cluj. Acum, în a doua jumătate a anilor 2000 (’00?), citesc şi corectez lucrările studenţilor de la Ştiinţe Politice, Indiana University at Bloomington. Şi unele şi altele erau cursuri de filozofie politică. Şi într-un caz şi în celălalt, subiectele au fost concepute de subsemnatul, aşa că diferenţele în termeni de formulare a subiectelor sau de grad de dificultate au rămas " sper " nesemnificative. Diferenţa de scriitură însă, între atunci şi acum, e una de la cer la pămînt. La FSE, chiar dacă absenţa lecturilor se făcea adeseori simţită printre rînduri, ideile erau grijuliu formulate, uneori chiar cu excese de preţiozitate. Studenţii chibzuiau înainte de a scrie. Încercau să impresioneze. Încercau să suplinească, prin excesul de formă, absenţa fondului. Aici şi acum, scriitura se deteriorează văzînd cu ochii, de la un an la altul. Fondul e cum e " uneori mai bun, alteori mai şchiopătat " pînă aici, nimic nou sub soare. Nu sîntem egali decît în faţa lui Dumnezeu. În materie de formă însă, corectarea lucrărilor la fiecare sfîrşit de semestru îmi lasă un gust din ce în ce mai amar. Pentru că, da " după cum bine sugera Umberto Eco şi după cum o ştie orice corector ", fiecare text are un gust " la propriu " iar între miere şi fiere se află o gamă întreagă. De bună seamă, există de fiecare dată excepţii: texte pe care le citeşti pe nerăsuflate sau măcar texte grijuliu redactate, în care poţi identifica, de bine de rău, o introducere, un cuprins şi o încheiere. Texte cu cap şi coadă. Cu fiecare semestru însă, excepţiile devin " ca să zic aşa " tot mai excepţionale.

Studenţii nu mai scriu. Vorbesc. Studenţii povestesc. Nu, nici măcar nu mai povestesc informaţia, dude! Asta făceau povestaşii de odinioară, car