Wadowice (Polonia), Carfin (Scoţia), Ploermel (Franţa) – iată numai trei locuri (de care am aflat eu) unde au fost înălţate monumente în memoria celui care a fost Papa Ioan Paul al II-lea.

Am mai spus-o şi o repet cu toată convingerea: începutul sfârşitului comunismului a fost dat de înscăunarea la Vatican a cardinalului polonez Karol Wojtyla: mişcare politico-strategică genială (căci până la urmă, orice am zice, politică a fost!) care i-a lăsat complet buimăciţi pe sovietici, iar „aprinderii" muncitorilor şi intelectualilor grupaţi în şi în jurul Solidarităţii i-a oferit oxigenul necesar.

Acest om blajin, cu fizionomia lui de bunic atent şi grijuliu, a răsturnat o întreagă lume (lumea Estului, cel puţin) printr-un simplu şi aparent inofensiv îndemn: „Nu vă fie teamă!", care a măcinat sistemul totalitar mai abitir decât „războiul stelelor" preconizat de Reagan. Cum s-ar putea apoi uita uriaşa însemnătate ecumenică a primei vizite a unui Înalt Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă, în România, pe care atât de emoţionant Ioan Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului"? (În această paranteză fie spus, prin acceptarea vizitei şi prin tot ce-a făcut în timpul ei, Prea-Fericitul Teoctist - Dumnezeu să-l ierte! - şi-a spălat o bună parte din păcatele, nu puţine, comise pe vremea lui Ceauşescu). Fie şi numai pentru asta defunctul Papă ar merita un monument în Bucureşti, numit până mai ieri alaltăieri „oraşul fără statui". Un monument nu ca o compensaţie pentru măgăoaia ce se ridică acum lângă Catedrala Sf. Iosif, ci ca un semn al reconcilierii creştine atât de aşteptate şi dorite.

Am avut rarisima ocazie, printr-una din acele excursii de grup din socialism, cu paşaport colectiv, să fac Revelionul la Varşovia, taman sub Legea Marţială instituită în 1980 de Jaruzelski. Pretutindeni - sărăcie lucie. Vitrinele magazinelor alimentare expuneau doar lăzi cu