A venit din nou Moş Nicolae. Bine c-a venit! Nu ştiu ce gust i-o fi lăsat vizita pe la noi, dar sigur nu-l mai miră nimic de mult.
Am impresia că trăim într-o continuă stare de euforie. Pe unde merg, pe unde mă duc, văd cum se ridică din pământ, din iarbă verde, mari magazine sau panouri publicitare care trâmbiţează deschiderea unui nou mall. România vinde, România cumpără. De fapt, România a vândut cam tot ce putea vinde: petrol, păduri, aur (din subsol, care pentru noi s-a terminat, dar pentru străini – nu); România şi-a vândut energia, fabrici şi uzine, minerale, vitamine… Şi-a vândut pământul, agricultura, oamenii… aproape că şi-a vândut şi sufletul. Totuşi, România trebuie să cumpere. Pentru că PIB-ul ei se bazează doar pe consum.
În ajunul venirii lui Moş Nicolae, hipermarketul era, într-adevăr, plin. Că moşul trebuie să pună ceva în ghete, oricât ar fi criza de hâdă. La fructe, mare îmbulzeală pe Clementine, care, fiind cam storcoşite, aveau un preţ mai bun decât merele. Alţi ciorchini greu de străbătut erau în dreptul rafturilor de promoţii, unde, pe lângă bazaconiile inutile, dar ieftine, puteai lua ţeapă cu produse străine de promoţie, „rătăcite” pe-acolo fără preţul din dotare. La raionul de dulciuri n-aveai loc s-arunci un ac, dărămite să bagi un coş. Dar lumea nu se-nghesuia să-şi umple mâinile. Precauţi, cumpărătorii luau marfa numai după ce se asigurau că e varianta cu preţul cel mai bun. La jucării, o altă strâmtoare şi multe dureri de cap. Bucuria cumpărăturilor de Sărbători s-a transformat într-o intensă frământare: „Oare asta o să-i placă? Nu pot să-i iau maşina aia de spionaj…”. Nici noi nu primeam cine ştie ce, dar nici nu eram invadaţi de publicitatea agresivă de pe canalele tv pentru copii.
La casă, coada lungă din faţa mea s-a topit repede. Coşurile erau aproape goale, că nici preţurile nu ţin cont d
