"We may regard the present state of the universe as the effect of its past and the cause of its future. An intellect which at a certain moment would know all forces that set nature in motion, and all positions of all items of which nature is composed, if this intellect were also vast enough to submit these data to analysis, it would embrace in a single formula the movements of the greatest bodies of the universe and those of the tiniest atom; for such an intellect nothing would be uncertain and the future just like the past would be present before its eyes." — Pierre Simon Laplace, A Philosophical Essay on Probabilities. Asta era viziunea utopică a secolului XIX. Totul era rezolvabil, predictibil, lumea mărşăluia înainte mânată de realizările ştiinţei, scrie Dan Selaru pe blogul sau.

Această viziune falsă asupra ştiinţei este şi în zilele noastre propovăduită de către sistemul educaţional. Sunt mii de manuale, culegeri de probleme, tot arsenalul sistemului educaţional, toate ne spun că problemele pot fi rezolvate, de altfel toate problemele cu care se întâlnesc copiii au o rezolvare care le e la îndemână. O problemă e grea, nu fără soluţie. Până la sfârşitul liceului nu există problemă fără soluţie. Majoritatea populaţiei rămâne cu această viziune. Dar realitatea nu e aşa.

Primul om de ştiinţă care şi-a dat seama că lucrurile nu stau cum spune Laplace a fost Henri Poincaré. Acesta, studiind o problemă de mecanică cerească, a ajuns la concluzia că există sisteme care pentru date de start foarte apropiate, după peroade de timp relativ scurte, ajung la poziţii foarte îndepărtate una de alta. A descoperit aşa numitul haos determinist.

A descoperit ceea ce în folclorul actual e definit de expresia "bătaia din aripi a unui fluture din Brazilia declanşeză o tornadă în Texas". Cum noi nu putem măsura perfect datele de intrare ale unui sistem