Oraşul iubirii, oraşul luminii, oraşul artiştilor, alte câteva clişee... Şi ceva, dincolo de acestea. Parisul e frumos şi veşnic, aşa, ca două pahare de cristal, încărcate cu şampanie, care se ciocnesc în „Casablanca“, film de cinema, de viaţă şi de nemurire.

Ochii lui ar putea arunca albastru peste toată Colentina. Ar fi ceva. O culoare într-un cartier cenuşiu, o culoare peste clădirile, tramvaiele şi oamenii lui cenuşii. E un albastru ca acela pentru care a înnebunit Van Gogh. Omul acesta va porni, nu peste mult, spre nouăzeci de ani.

A văzut Parisul între războaie şi, mai recent, anul trecut, când, ca orice octogenar bogat, în toate minţile şi destul de sănătos, a pornit să facă un tur al lumii. „Parisul nu s-a schimbat", spune astăzi eroul unui articol din viitor. Seniorul respinge toate argumentele şi toată globalizarea: „E la fel". Tac. Pe lumea asta, fiecare are, pe lângă celelalte drepturi universale ale omului, dreptul la un Paris personal.

Lacrimile unei femei obeze

Parisul meu e acolo unde încep lacrimile unei femei obeze, o poştăriţă din Denver care mănâncă un sandvici pe o bancă, într-un parc, în cel mai frumos final de film colectiv, în ultima clipă a lui „Paris, je t`aime". Parisul nu e doar dragoste, lumină, artişti cerşind inspiraţie, surâsul batjocoritor al Giocondei şi cel mai fotografiat Turn din câte vor fi. Parisul nu e doar acolo unde sunt turiştii care au traversat Oceanul, în treninguri şi clişee, turiştii uniformi în „Oh, my God"-ul lor, nu doar o mare, sfântă, cafenea, nu doar.

Deşi, e destul de adevărat, în Paris, „te iubesc" e o religie, previzibilă, plictisitoare şi de neînlocuit, ca orice religie. În Paris, noaptea e atâta lumină, încât se aprind şi sufletele nihiliştilor. În Paris, şi doar în Paris, poţi să vezi dispreţul pictorilor în zdrenţe faţă de milionarii nenăscuţi care le vor cumpăra, cândva, tablou