Sunt iubirile despre care se scrie cu litere mici, sunt dezlânate, diforme, iubirile din piese de teatru puse în scenă în teatre de provincie, sunt iubirile de serviciu, vulgare, neinspirate.

Iubirile pe fast-forward care nu întunecă mintea şi nu răscolesc sufletul; sunt fără căpătâi şi sunt digerabile, sunt devorate instantaneu, sunt facile şi satisfăcătoare, sunt plictisitoare, ard repede la flacăra cafelei de dimineaţă. Sunt iubirile domesticite pe care de obicei le recunoşti după lesele strălucitoare care le atârnă de gât şi pe care le poartă cu preţiozitate in societate. Iubirile cu chip de lemn ieşite din saloane de bon ton, iubirile pe tocuri de 15 pentru care începi să apreciezi greşit graniţa dintre eleganţă şi vulgaritate, dintre senzualitate şi ostentaţie, dintre înger şi demon. Sunt iubirile care nu au nume, pentru că sunt ale tuturor şi ale nimănui.

I-am recitit pe Neruda, Yeats, Breton, Roethke, Cummings care scriau pătimaş poezii de iubire. Azi nu înţeleg patima lor, tot aşa cum nu înţeleg dacă poezia poate să te mai vindece.

Citindu-i, măîntreb totuşi: unde e lumea aceea în care închietura mâinii ei lăsa un semn de moarte pe retină? Lumea aceea în care nebunia unei iubiri interzise reducea raţiunea la un ghem de scame care se rostogolea pe covor. Covorul roşu pe care de atâtea ori se făgăduise, patimaşă, o recunoaştere tacită a două trupuri singure. Unde e lumea în care niciun prizonier nu era profund nefericit, pentru căîntotdeauna la capătul nefericirii lui, era ea. Lumea în care nopţile hibernale ascundeau sub aburul lor alb o marturisire susurată prin case, pe străzi, prin pieţe, prin inchisori, prin lagăre, în prima linie a frontului, în trenuri, în scrisorile cu urme de cernealăşi parfum. Unde e lumea iubirilor pierdute pe vecie şi regăsite numai în ceruri?

Lumea care vindecă sufletul omului de toskovat (răul de ca