Elevii sunt analfabeţi funcţionali, adică pot citi, dar nu înţeleg mare lucru din ceea ce citesc, termină liceul fără să stăpânească gramatica limbii române, fără noţiuni elementare de cultură generală şi posedă informaţii teoretice cu nicio aplicabilitate în viaţa practică. Facultăţile, inclusiv cele de stat, sunt SRL-uri de produs diplome, motiv pentru care angajatorii au ajuns să prefere absolvenţii cu studii medii, susţinând că nivelul de pregătire este aproape identic, dar salarizarea mai scăzută. Situaţia este cunoscută de întreg sistemul, de la dascăli la sindicalişti, la minister şi inspectorate, până la rectori şi profesori universitari. Mai mult, aceste realităţi nu sunt contestate de nimeni şi, teoretic, toată lumea este de acord cu stringenţa reformei.

Şi atunci, de unde acest boicot, această revoltă generalizată, care aduce aminte de solidaritatea faimoaselor „reţele“? Pe cine deranjează, în fond, noul proiect de lege? Urmărind îndeaproape dezbaterile, nu doar cele de acum, răspunsul este unul singur: pe toţi cei care vor să conserve actuala stare de lucruri, care începe cu propria incompetenţă şi comoditate şi se termină cu privilegiile şi interesele de clan. Puţinele voci raţionale şi preocupate de altceva decât de salarii şi de menţinerea statu-quo-ului au venit din partea părinţilor. Normal, din moment ce elevul / studentul este plasat pe ultimul plan în preocupările revoltaţilor.

Două precizări se impun însă. Salariile profesorilor (nu toate) sunt mici (dar am îndoieli că dublarea sau înzecirea lor ar creşte proporţional competenţa şi calitatea, a se vedea rezultatul imenselor venituri ale judecătorilor). Comunicarea a fost deficitară. Îmi este greu să înţeleg de ce ministerul a mers exclusiv pe calea bătută (prost) de înaintaşi a dezbaterilor şi talk-show-urilor, în locul unei campanii organizate, în care legea să fie explicată pe pu