În anii '60, cînd ne credeam în societatea egalitară, sau cel puţin aşa ni se spunea, şi în handbalul românesc puterea se împărţea cam după acelaşi criteriu.
Din fericire pentru noi, eram campioni mondiali şi la feminin (1962), şi la masculin (1961). Cea mai frumoasă ipostază. De o parte erau Aurora Leonte, Irene Nagy, Iozefina Ştefănescu, Edeltraut Frantz, Victoriţia Dumitrescu, de cealaltă Oţelea, Hnat, Redl, Bulgariu, Ivănescu, Tellman. Egali. Cei mai buni. Primii în lume. Noi, românii. Ce vremuri! Ce iluzie!
Au pornit umăr la umăr şi undeva, pe parcurs, ceva s-a întîmplat. Băieţii au rămas puternici şi au mai cucerit trei titluri mondiale. Fetele s-au refugiat în umbră, în aşteptarea unor timpuri mai favorabile. Era patriarhat pur, sceptrul predat cu mîini transpirate de la Oţelea şi Gruia la Gaţu şi Birtalan. Au mai avut fetele o tresărire, în 1973, cînd au ajuns pînă la argintul lumii, însă nu mai era egal cu aurul masculin de un an mai tîrziu. Ghinion! Era patriarhat, v-am spus.
Apoi au fost iar egali, dar în jos. Nu mai eram campioni mondiali, nici la fete, nici la băieţi. Pe parcurs, iar s-a întîmplat ceva. După bronzul băieţilor din 1990, a venit rîndul fetelor. Matriarhat inaugurat întîi cu două locuri 4, generaţia Cosma-Tîrcă-Drăgănescu în 1993, apoi cele ale campioanelor mondiale de tineret Luca, Amariei, Dobrin, Vărzaru, Farcău, Brădeanu în 1999. Şi, în fine, argintul din 2005, prima medalie după atîţia ani de secetă şi frustrări. Cît de mult ne-am fi dorit un aur, dar e tot mai greu. Prea multă lume se bate acum pentru primul loc, toţi vor să smulgă o aşchie strălucitoare, valori sînt o grămadă, iar noi, noi, cei care avem patru titluri ale lumii la masculin, ne bucurăm acum pentru o calificare la turneul final.
Peste două zile, băieţii vor juca primul meci la CM 2011. Încă avem călduţ în memorie
