Calificarea, în premieră, a naţionalei de fotbal a Spaniei în finala Cupei Mondiale din Africa de Sud este o nouă performanţă a unei naţiuni care domină în aproape orice sport. „A doua eră de aur“, cum a numit-o presa spaniolă anul trecut, continuă şi în 2010. Totul a plecat de la un program pus la punct pentru Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992.
Nu trece lună, sau poate chiar săptămână, fără să auzim de un sportiv spaniol care se remarcă în competiţiile de top din lume. Fie că este vorba de fotbal, baschet, tenis, motorsport sau ciclism, ca să luăm doar sporturile cele mai populare în Spania, ibericii sunt în top.
Naţionala de fotbal este campioană europeană, naţionala de baschet deţine în paralel titlul european şi pe cel mondial şi este vicecampioană olimpică, Rafael Nadal este numărul 1 în tenis, la fel ca şi echipa de Cupa Davis, Fernando Alonso, dublu campion mondial, se luptă pentru titlu în Formula 1, iar ultimele patru ediţii ale Turului Franţei au fost câştigate de spanioli.
"Conchistadorii" moderni i-au determinat pe jurnaliştii spanioli să numească ultimele două decenii, "a doua eră de aur" din istoria Spaniei, după cea din secolele XVI-XVII când ibericii dominau lumea.
S-au obişnuit cu victoriile
Toată această emulaţie poate părea surprinzătoare în condiţiile în care acum trei decenii Spania nu reprezenta foarte mult în sportul mondial. Însă este rodul unei strategii implementate la începutul anilor '80, numită Planul de Ajutorare al Sportului Olimpic.
Un efort comun al statului spaniol, dar şi al companiilor private, conceput iniţial pentru Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992, acest plan a fost continuat şi după Olimpiadă. Au fost investite sume imense de bani în infrastructură, pentru a crea facilităţi de antrenament şi pentru competiţii, în marea lor majoritate sportivii având acces
