Cu sau fără legătură cu la qualité maîtresse pe care Albert Thibaudet o considera definitorie pentru o operă literară anume sau pentru opera toată a unui anumit scriitor, critica modernă a urmărit mereu să evidenţieze identitatea unui poet sau a unui romancier printr-o unică şi puternică însuşire caracteristică. Acest lucru se remarcă atît atunci cînd constatăm preocuparea comentatorilor de a lipi de operă sau de autor o etichetă memorabilă, cît şi atunci cînd, din contra, ne dăm seama de dificultatea pe care aceiaşi comentatori o întîmpină de a aplica eticheta cu pricina pe întreaga operă a unui scriitor.

Primul caz nu mai trebuie ilustrat. Referindu-mă la al doilea, iată, chiar dacă nu este proteic ca Arghezi, ci monocord, Bacovia a fost văzut uneori ca simbolist, alteori ca antisimbolist, la început ca eminescian, iar după moarte ca postmodern. La fel, Eminescu: citit fie prin prisma antumelor, "disciplinate" de influenţa lui Maiorescu, fie prin prisma postumelor, mai dense liric, dar mai neglijente formal. Dar dacă Bacovia e, în acelaşi timp ori în "evoluţia" operei sale, cîte ceva din toate? Şi dacă Eminescu e multiplu?

Modernismul este acela care a pariat pe însuşirea dominantă, refuzînd ideea că poeţii, romancierii ori criticii însişi pot fi neunitari, contradictorii, adică neidentici cu ei însişi în toate aspectele ori etapele operei lor. Astăzi ne întrebăm dacă nu cumva o astfel de însuşire unică este o simplă iluzie a lecturii la un moment dat, iar generalizarea ei, absolut incorectă. Dacă Bacovia începe cu adevărat ca eminescian, trece printr-o fază simbolistă, apoi printr-una avangardistă, ca să ajungă la urmă un vestitor al postmodernilor? Dacă Eminescu nu e nici neptunic, nici plutonic, ci şi una şi alta, şi încă altele pe deasupra, fără ca o anume particularitate să precumpănească obnubilîndu-le pe celelalte?

Este ev