Cristian Tudor Popescu developează filmul trăirilor prin care îl trece, de o viaţă, cinematograful. Într-un altfel de interviu, Cristian Tudor vorbeşte despre ruptura de Mircea Cărtărescu şi de Gabriel Liiceanu, partea de dreptate a Hertei Müller şi recită din Adrian Păunescu.

Scrieţi, în ultima vreme, tot mai mult despre filme.

Mă aflu acum într-o situaţie mai plăcută ca gazetar: nu mai scriu decât despre filme care mă interesează, care îmi plac. În anii '90 scriam şi despre filmele foarte proaste, care nu îmi plăceau, mai ales româneşti.

Când aţi fost prima dată la cinema?

Am fost dus de către mama mea. Trebuie să vă spun că „Moşilor" şi „Viitorul" au fost cinematografele tinereţii mele.

Stăteaţi pe Calea Moşilor?

Am stat pe Călăraşi, în Giuleşti şi după aceea pe Precupeţii Vechi şi de acolo eram foarte aproape de „Viitorul". Strada asta a devenit celebră pentru că, după 1990, acolo a avut loc prima execuţie în stil mafiot. Noi, „Adevărul", am fost primii la faţa locului prin ziaristul Nicolae Militaru, am avut poza respectivului mort cu capul lăsat pe tetieră şi sângele şiroindu-i din gură.

LA ÎNCEPUT A FOST RIN TIN TIN

Care este primul film de care vă amintiţi?

Primul film de care îmi amintesc este Rin Tin Tin şi misterul lânii de aur, o comedie poliţistă cu un câine foarte deştept. Până la o anumită vârstă m-a dus maică-mea. De la zece ani am mers singur şi fireşte că a venit momentul descoperirii „Cinematecii". A fost ca o intrare în peştera lui Ali-Baba, unde mi-am petrecut luni din viaţă, la propriu, se adună luni dacă nu chiar ani, în interiorul sălii „Union" şi apoi în „Eforie".

Aşa aţi ajuns să vreţi să faceţi filme? Aţi scris un scenariu „Timp mort", care a ajuns într-o carte, nu pe ecran.

A fost o comandă acest scenariu. Comanda îi aparţine