Resentimentul este o stare de spirit dureroasa si intunecata, o macinare launtrica necontenita, o gelozie abisala si o invidie nascuta din constiinta marginalitatii. Resentimentul este axiofob, doreste nivelarea, anihileaza meritele in numele formulei “Las’ca stim noi”.
Nu e vorba aici despre constiinta nefericita din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si afla sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreaba de ce a ajuns pe acest taram fara sanse, prefera sa-i acuze pe cei care nu-l acompaniaza in directia sterilitatii, a eternului bombanit. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii. Resentimentarul erudit se plange ca nu este admirat indeajuns, ca i se ignora pedantele tomuri. Resentimentarul ignar biciuieste tot ce-i apare-n cale, se pretinde iconoclast, heterodox, deschizator de drumuri, demolator de tabu-uri, in speranta ca va fi luat in seama. Resentimentarul fanatic, acel true believer despre care a scris Eric Hoffer, destesta lumea asa cum este ea oranduita, nu este un revoltat in sensul camusian (o conditie normala in timpuri de criza si nu doar atunci), ci un exaltat monoman care crede ca detine cheia pentru fericirea umanitatii (Robespierre, Cernisevski, Neceaiev, Lenin, Trotki, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao, Enver, “Che” Guevara, Ceausescu, Pol Pot, Mengistu). Istoricul Richard Pipes nu gresea atunci cand definea intelligentsia radicala rusa drept “intellectuals craving for power”, un grup de indivizi pentru care nu exista alta cale de afirmare istorica decat completa, absoluta anihilare a ordinii stabilite. Resentimentarii detesta stralucirea naturala, fara focuri de artificii, schimbarile incrementale, intelepciunea neincruntata, moderatia necrispata, libertatea interioara traita ca o experienta fireasca.
Social, resentimentul capata forme diverse, intotdea