Era grăsan şi plicticos. Cel puţin aşa credeam noi, ăia popularii. Era cam ca dolofanul blonziu cu ochelari care sfîrşeşte urît în Lord of the Flies. Avea pian acasă, făcea meditaţii la germană şi era cel mai bun la geometrie. Noi, ăştia popularii, făceam schimb de casete şi aveam caiete de amintiri. (Totul se petrece înainte de 1989, pentru cei care se întreabă ce-i ăla un caiet de amintiri… sau o casetă.) Nici atunci, nici acum însă nu trebuie să azvîrli un cîrd de copii pe o insulă pustie, ca să vezi exemple de cruzime extremă într-o comunitate.
Toate tipurile sînt reprezentate într-o clasă oarecare de şcoală. Există un lider (frumuşel, cu note mari cînd are chef, bun dansator şi aducător de cele mai noi gadgeturi), sînt apoi locotenenţii lui – loiali pînă la detronare, grupul de groupies care roieşte în jurul liderului, admiratoarele şefelor groupie, inadaptaţii (care ajung la maturitate Mircea Cărtărescu) şi grăsanii plicticoşi. Ciuca bătăilor. Băiatul mamei. Ăla care are cele mai bune sendvişuri din clasă – confiscate întotdeauna. Copilul ăsta suporta cele mai oribile chinuri. I se lipeau, pe neştiute, tot felul de hîrtii pe spate, i se punea piedică, era ciupit, împins, păcălit, lăsat singur la petreceri cu tort. La teze, toată lumea se aşeza strategic în jurul lui. La pauză era uitat.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Am întîlnit deunăzi un şcolar – să fi avut nouă, zece ani – care se simţea mult mai bine în preajma adulţilor, decît printre cei de-o seamă cu el. De foarte mic, părinţii avuseseră grijă ca el să ia lecţii de engleză şi franceză. Miercurea, la bazin – înot. Joia – karate. Pian făcea oricum că era la şcoală de muzică. Avea copilul ăsta un program mai încărcat decît prim-ministrul. Nu mînca de la fast-food, nu era lăsat să bea deloc Cola, storceai din el numai supele clare şi
