Nu ştiu dumneavoastră cum vedeţi lucrurile, însă mie îmi plac ritualurile. Nu sînt singur în această situaţie: după anumite indicii, naţiunea întreagă se dă în vînt după tradiţiile care se lasă cu cîte-un chef. Şi după spiritualitate, fireşte. Evident, un ritual popular implică ceva mai mult decît consumul (ori schimbul) de idei. Cele dincolo de fire nu pot fi percepute, se pare, fără o întîlnire de gradul trei cu materia, asamblată în diferite forme şi aruncată cu smerenie pe gît pe parcursul mai multor zile. Am zis zile (de la mine ...)? Fireşte. Dreptcredincioşii iubesc ritualul cu atît mai mult cu cît acesta presupune şi o mini-vacanţă. Însă, spre deosebire de Ăl de Sus, care s-a odihnit 24 de ore după o muncă de 7 zile, noi sîntem gata să stăm o săptămînă, extenuaţi după alergătura dintr-o singură (jumătate de) zi. Şi-aceea dedicată pregătirii unor mese festive al căror baroc sfidează, peste veacuri, dieta simplă a primilor creştini (binecuvîntează, Doamne, liposucţia!). Sigur, sînt convins că preoţimea mă poate lumina mintenaş de unde vine acest creştinism de consum. În fond, cînd o doctrină se dovedeşte destul de elastică încît să poată justifica atît distrugerea mijloacelor sale de producţie (bisericile, care va să zică), cît şi întemniţarea credincioşilor, nu e nici o scofală să explici turmei de ce trebuie luat gîtul mielului, cu ocazia unei sărbători a Învierii. Dar cel mai frumos cadou pe care ni-l facem de Paşte e ipocrizia. Într-o sărbătoare a papilelor gustative, discursul oficial e cel al Luminii... Într-o ţară (încă) a manelelor, muzica bizantină se infiltrează pe coloana sonoră a tuturor programelor TV, iar Ştirile (măcar o dată pe an...) intervievează călugări fără ca ei să fie nevoiţi, în prealabil, să molesteze pe vreun tînăr seminarist. Fireşte, nimeni nu ţine post, însă - minune! - toţi se simt obligaţi să recupereze, ca după o lună d