Violenta perversa nu este o inovatie, o descoperire recenta, o elaborare strategica a unui grup sau individ, ci expresia unui determinism sociocultural, o mostenire ideologica, o practica sociala A®nvatata intr-un anumit context social. Reformele, restructurarile, transformarile trezesc sperante, nasc asteptari. Mutatiile sociale sint insa insotite si de trairi emotionale puternice, individuale si colective. Frica de schimbare poate declansa uneori reactii dezordonate, busculade interindividuale, conflicte sociale. O noua structurare si reorganizare a corpului social naste, mai intii, contradictii, angoase, depresii colective, pina sa se instaureze o noua ordine stabila. Presiunile sociale genereaza uneori cutremure, determina regrupari contra naturii, anormale in timp de stabilitate; fac sa iasa la suprafata noi tipuri de „gestionari" ai crizelor. Cele mai expuse unor asemenea seisme nu sint colectivitatile de initiativa, mai adaptabile, ci institutiile publice, prea normative ca sa se poata schimba din mers. Organizate dupa principii rationale si morale, distribuind autoritatea si puterea dupa reguli stabile, acestea intra uneori intr-un proces de dezorganizare cind se confrunta cu lovituri neasteptate (recesiuni economice, crize sociale, atacuri perverse ale unor grupuri de presiune, exclusiuni sociale, puseuri de orgoliu ale unor administratori ai puterii). Initiatorii schimbarilor jutifica demersul lor prin apelul la nevoia unei ordini juste, la necesitatea sociala a unei noi alocari a resurselor. Care sa avantajeze pe cei exclusi sau marginali. Numai o miscare in numele unei noi ideologii poate elimina vechea ordine nedreapta. De aceea discursul lor se organizeaza in jurul ideii: dezordinea initiala este justificata si necesara, pentru ca este de dorit sa fie sparte vechile tipare si stereotipuri. Mai mult: uneori sint necesare chiar gesturi violente, pentru a