Eram elevă în ultimul an la un liceu de mate-fizică într-un oraş din provincie. Inevitabil, urma să mă îndrept spre o facultate cu profil real, deşi visul meu era să scriu.
Păstrez şi acum, ca pe un talisman, autograful pe care mi l-a dat scriitorul Ion Grecea, pe când eram la şcoala generală, "cu urarea de a ajunge scriitoare". N-am ajuns. În 1989, cei care mergeau spre Facultatea de Litere erau etichetaţi drept "inadaptaţi".
Avusesem o discuţie cu profa de română, eu expunându-mi în termeni simpli şi plini de suspine himera de a merge spre uman, ea aducându-mă brusc cu picioarele pe pământ şi retezându-mi cerul: "Adriana, da’ tu ai mâncat matematică şi fizică pe pâine. La Politehnică vei intra din prima!". Eram direcţionată. Şi cum felia de pâine pe care trebuia să o înghit pentru admitere se dovedea uriaşă, aveam nevoie de un surplus de matematică. Şi de fizică.
În ianuarie ’89 am început meditaţiile. Cu aceiaşi profesori pe care-i aveam la orele din liceu, că doar nu s-a inventat ieri apa caldă... Mergeam la ei acasă, câte două ore pe săptămână, în grup organizat de câte doi-trei elevi. Colegii de liceu cu părinţi mai potenţi făceau naveta la Bucureşti şi meditaţii cu profesori universitari. În viziunea noastră, ei erau "ca şi intraţi".
Trăgeam tare, ca nebunii, manualul devenise simplu ca o carte de colorat, făceam probleme din "gazeta matematică" şi din culegeri ciudate. Învăţam rezolvările după tipare – "Âsta e exerciţiu de tip A, ăsta e de tip B". Erau probleme care se dăduseră la olimpiadele naţionale şi internaţionale, dar nouă ni se forţa genialitatea. Ca să devenim "ca şi intraţi".
La fiecare sfârşit de lună, lăsam plicul pe masa profesorului. Un plic la mate, alt plic la fizică. Când mama nu mai găsea plicuri prin casă, împătuream bani