Despre asta am scris, despre supravieţuire", ne îndrumă Ioana Nicolaie lectura, pe coperta a IV-a a cărţii sale O pasăre pe sârmă. Într-o dezbatere critică purtată anul trecut, cu polemici frontale şi colaterale, s-a vorbit mult, în siajul opiniilor lui Paul Cernat, despre mizele mari şi mizele mici în literatura noastră "tânără". Prozatorii recenţi, ai anilor 2000, n-ar avea memorie istorică şi culturală, fiind nişte bricoleuri postmoderni, cu toate deficienţele "optzeciştilor", dar fără meritele acestora. Lipsite de teme majore şi de o elaboraţie pe măsură, cărţuliile lor, fără viziune şi chiar fără suflu epic, apar ca nişte produse de unică folosinţă.

E suficient să parcurgem O pasăre pe sârmă, pentru ca diagnosticul generalizant al lui Paul Cernat să-şi arate hibele. Autoarea are, fără îndoială, teme înalte şi grave: supravieţuirea într-o Tranziţie sălbatică, drama neînţelegerii dintre un tată şi fiica lui, descoperirea imposturii în întreaga existenţă a partenerului de viaţă şi, nu în ultimul rând, dorinţa unei tinere de a trăi frumos şi curat, ca într-un vis pionieresc de acum un sfert de veac. Toate aceste puncte forte ale unei anumite înţelegeri asupra literaturii nu au vreo relevanţă dacă nu sunt susţinute din interiorul paginilor de proză. Debilitatea artistică a pseudo-romanului de faţă nu se salvează printr-o tematică şi o problematică "onorabile" care l-ar subîntinde. Că scrie despre evadarea Sabinei din orăşelul ei de provincie nordică ori despre o invazie a gândacilor într-un cămin sordid din Fundeni, Ioana Nicolaie scrie la fel de plat şi, frecvent, de stângaci, nediferenţiind registrele, nestăpânind codurile şi neavând o familiarizare cu ceea ce sună bine şi ceea ce nu sună bine în limba română. Ce diferenţă faţă de un roman tot de tinereţe auctorială, şi tot despre tinereţea sufocată, cum este Drumul egal al fiecărei zile! Dar dacă