Persoanele cu deficienţe vizuale ar putea face faţă întunericului mai uşor dacă în copilărie ar avea acces la grădiniţe, în adolescenţă - la şcolile frecventate de semenii lor, iar la maturitate - la un loc de muncă ce le-ar garanta un minim necesar pentru un trai decent.

La 24 de ani, Marina Adam vede şi simte lumea ca prin ceaţă. Cauza? O dizabilitate vizuală înnăscută şi nenorocul de a fi crescut într-o ţară în care persoanele cu nevoi speciale sunt marginalizate.

Din păcate, fiica ei a moştenit nenorocul de a fi slab văzătoare. Nicoleta are cinci ani şi frecventează grădiniţa din Capitală - singura din ţară - pentru copii cu deficienţe vizuale. Deşi îşi doreşte ca micuţa să meargă la o grădiniţă obişnuită, Marina se consideră o norocoasă. Dacă ar fi locuit, de exemplu, într-un sat din Ştefan Vodă sau Călăraşi, ar fi trebuit să-şi ţină copilul în curte sau să roage educatorii şi profesorii să-i instruiască fiica acasă.

„Bine că locuim în Chişinău şi putem merge mai uşor la grădiniţă. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă aş fi trăit la ţară. Aici, cel puţin, copilul e hrănit, poate rămâne şi peste noapte, are acces la aparate speciale pentru îngrijirea vederii. Mă îndoiesc că aş găsi toate astea la o grădiniţă obişnuită", mărturiseşte Marina Adam.

Tânăra recunoaşte totuşi că şi-ar dori ca Nicoleta să meargă la o grădiniţă obişnuită, însă îi este frică pentru siguranţa fiicei ei, deoarece instituţiile preşcolare din ţară nu sunt dotate cu echipamente speciale pentru nevăzători, aşa că micuţa ar fi o povară pentru educatori.

„Aş vrea că fiica mea să fie ca toţi ceilalţi copii, să nu sufere ca mine. Însă unde în altă parte să mergem?", oftează Marina, dând neputincioasă din umeri.

LIPSĂ DE MANUALE ÎN ALFABETUL BRAILLE

Drama Dianei B. demonstrează că fără o instruire pe potrivă în copilărie, elevii cu deficienţe vizuale se confruntă cu