Medievist cunoscut pentru studiile sale privitoare la istoria Banatului şi autor avizat al unor cercetări referitoare la deportarea romilor în Transnistria, în vremea dictaturii antonesciene, Viorel Achim şi-a publicat, în cele din urmă, teza de doctorat Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008). Se vizitează, sub acest generic, un front teritorial de circa 1000 de km, din nordul Bosniei pînă la cotul Carpaţilor şi un interval de timp care este delimitat de invazia tătarilor (1241-1242) şi de trecerea la dinastia angevină, odată cu urcarea pe tron a lui Carol Robert (1308), chiar dacă cercetarea propriu-zisă se ancorează într-un orizont mai amplu, între 1226 şi 1301. De fapt, în etapa cronologică astfel încadrată, expansiunea puterii regionale care era pe atunci Ungaria în Balcani a inclus două direcţii de înaintare, două axe: Belgrad-Niş-Filipopol-Adrianopol-Constantinopol şi, respectiv, Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Chiar dacă, în fapt, este vorba despre una şi aceeaşi tentativă de extindere a autorităţii Ungariei, frontul sîrbo-bulgaro-bizantin, pe de o parte, şi cel cuman, pe de alta, au implicat particularităţi proprii.

Într-un capitol al lucrării, istoricul observă, pe bună dreptate, că epoca maximei expansiuni maghiare în regiune a fost cea dintre 1228 şi 1241. Sosirea călăreţilor mongoli şi victoriile acestora asupra formaţiunilor politice din regiune a pus capăt unei hegemonii proiectată să dureze. Ungaria a rămas astfel cu amintirea stăruitoare a gloriei de odinioară, iar politica regilor dinastiei următoare – mai exact a lui Ludovic de Anjou (1342-1382), cel mai reliefat suveran maghiar de după apoteoza deja amintită –, oricît de glorioasă şi de marcată de succese ar fi fost, a recuperat în alte forme influenţa dinainte a regatului în sud-estul Europei.

Pli