Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian păunescu – necesitate, şansă, condamnare (116)
“Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despr eo perioadă infernală a vieţii lui Adrian păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avăndu-mă, permanent, de-a dreapta sa.”
Andrei Păunescu
______________________
28 mai 1987
În Piaţa Amzei, numai Poetul nu este acasă. În rest, cam toate au rămas la locul lor. Şi Dora Stănescu, tânăra văduvă a lui Nichita, şi Mirela (sora sa care i-a devenit fiică), şi colecţia de fiare de călcat, şi tablourile lui Sorin Dumitrescu, şi cărţile, şi parchetul fără covor deasupra, din sufragerie, şi balconul dinspre curtea interioară, şi motanul Alioşa, adică toate sunt acolo, mai puţin esenţialul.
Aproape de miezul nopţii, plec spre casă, cale de câteva sute de metri. Traversez Bulevardul Magheru pe la Cofetăria Casata (clădirea a căzut la cutremurul din 1977, iar glumeţii au rebotezat-o Tasata), apoi o iau prin Piaţa Csomonauţilor (Lahovary) şi intru pe strada Dionisie Lupu. Nici tata nu este acasă, dar, spre deosebire de Dora şi de Mirela Stănescu cu Nichita, eu măcar ştiu că poetul meu-tată va fi, peste câteva zile. Încerc să nu mă mai gândesc, pentru o clipă, că sunt atâtea case care nu îşi mai aşteaptă tatăl şi îmi dau seama cât de fericit sunt, de fapt.
30 mai 1987
Ultima zi de liceu : normalizarea anomaliei
Toată lumea vorbeşte despre importanţa zilei de 15 septembrie, prima zi de şcoală. Cel puţin la fel de dramatică este, însă, ultima, pentru că, spre data de 15 septembrie, în clasa întâi, te îndrepţi cu frică, emoţie, curiozitate sau mândrie. Dar, când ajungi să citeşti în orar că mergi la şcoală pentru ultima oară, abia atunci începi să te gândeşti dac
