Biserica spune că nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, sinuciderea fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare.

Sfârşitul obştesc al Mădălinei Manole, iar mai recent al artistei Mălina Olinescu a ridicat din nou în spaţiul public întrebarea de ce Biserica nu-i înmormântează pe sinucigaşi.

Conform dogmei creştine, sinucigaşul, prin actul său nefericit, i se substituie lui Dumnezeu. Cel care îşi curmă viaţa se crede el stăpânul vieţii şi al morţii, delimitându-se total de condiţia sa în raport cu existenţa.

Acesta este un păcat împotriva Duhului Sfânt, despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor. Biserica susţine că moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Asta pentru că sinuciderea este o sfidare pe care omul o aduce lui Dumnezeu şi sensului creator al existenţei.

Omul are raţiune, animalele nu se sinucid

Pravila bisericească stipulează: "Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au un trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte şi de rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea, omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit." (Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii).

Există şi excepţii: bolnavii mintal

De altfel, toate scrierile bisericeşti vorbesc despre păcatul sinuciderii: