În ciuda grelelor suspiciuni că Galeriile Catacomba n-a fi decît o anexă ceva mai ofensivă a Patriarhiei Române şi că Sorin Dumitrescu, la rîndul său, ar oferi, în primul rînd, doar varianta mireană a unui Teoctist voluptuos şi insurgent, ceea ce s-a întîmplat pînă acum la demisolul Palatului Romanit spune cu totul altceva şi într-un fel de-a dreptul surprinzător pentru cei care se hrănesc doar cu clişee second hand. Galeria cu programul cel mai coerent din ultimul deceniu, de fapt singura galerie cu un program declarat, asumat şi confirmat ca atare, Catacomba a încercat să sistematizeze şi să pună în valoare acel segment din arta românească în care performanţa expresiei coabitează cu o anume morală a creaţiei şi chiar cu o anumită aspiraţie care nu se rezumă strict la abilităţile manuale. Artişti din generaţii diferite, cu interese şi cu filosofii diferite, dar compatibili prin încercarea de a depăşi stadiul chimico-fizic al materiei, orientări de multe ori divergente şi limbaje care ar părea, văzute din goană, imposibil de conciliat, s-au întîlnit aici într-o tentativă unică: aceea de a spune ceva articulat şi, dacă este posibil, cu sonorităţi propagate şi dincolo de bancul de lucru. Prin acest spaţiu s-au perindat, în cei opt ani de funcţionare a galeriei, artişti ca Vasile Gorduz, Florin Mitroi (ambii au deschis la Catacomba primele lor personale), Horia Bernea, Ion Grigorescu, Florin Niculiu, Aurel Vlad, Marin Gherasim, Silvia Radu, Ioana Bătrânu etc., prezenţe insolite precum aceea a lui Mircea Muntenescu în ipostază de instalaţionist, personalităţi recuperate precum Mircea Teodorescu şi Ion Lucian Murnu, artişti maghiari însoţiţi şi coordonaţi de Beke Laszlo sau creatori anonimi de recuzită ceremonială ş.a.m.d., cum tot aici au fost gîndite şi realizate ample eseuri expoziţionale, unele adevărate modele pentru domeniul lor de referinţă. Tocmai cîn