În Finlanda, o ciudăţenie e că pe căile ferate poţi să schimbi direcţia de călătorie oricând şi în orice sens, fără să mai treci pe la casa de bilete. Dacă te răzgândeşti, poţi merge oriunde. Liber, fără birocraţie. Totul este ca distanţa să fie aproximativ egală; nu neapărat, dar să nu se exagereze...
Cu prietenul George Bălăiţă, ne înveselim; n-am mai pomenit una ca asta nicăieri. Obiceiul finlandez e cel mai practic din lume, aşa că ne punem în gând să atingem cercul arctic, iar până acolo trebuie să schimbi şi să ajungi tocmai pînă la Rovaniemi, de unde începe nordul extrem.
Acest Rovaniemi, ca să vă faceţi o idee, este un orăşel singuratec, curat, ca scos din cutie sau eventual din vid şi care se întinde chiar pe paralela şaizeci şi şase şi ceva denumită convenţional Cercul arctic. Am călcat cu respect pe acest cerc într-o zi de vară calmă, uşor încruntată ca de un gând, am băut o cană de lapte de ren muls chiar de soţia intendentului hotelului, - o laponă tăcută, luată de nevastă de tânărul englez, un blond finuţ, având în grijă hotelul de turişti, modern, cocoţat pe nişte stâlpi negri de bazalt cu aerul unei confortabile locuinţe lacustre.
Lacuri şi aici, ca în toată Finlanda. O puzderie, peste tot. Apă limpede, albăstruie, rece ca gheaţa, în adâncul căreia înoată peşti capabili să reziste la temperaturile cele mai joase şi care - se spune, peştii în persoană, adică - luptară şi ei împotriva invadatorilor sovietici în 1939...
O mână de ostaşi pe schiuri, camuflaţi în pelerinele lor albe, ţinând piept luni întregi hoardelor numeroase - şi nu e un epitet hazardat, - de soldaţi asiatici cu stea roşie în frunte.
Lacurile acestea, de toate mărimile, ajutară Finlanda, fiind aliatele de nădejde ale bravilor luptători lunecând pe schiuri. Iarna, artileria lor uşoară bombarda gheaţa groasă pe care treceau tancurile sovietice spă