Turta dulce se numea „zingebar” în latină, „gingerbras” în franceza veche şi „gingerbread” în engleza medievală. Până în secolul al XV-lea prin turtă dulce se înţelegea doar conservarea în sine a ghimbirului. S-a descoperit atunci că ghimbirul poate fi conservat sub formă de prăjiturele şi fursecuri. Cruciaţii întorşi din Orientul Mijlociu au adus ghimbirul, iar călugării catolici l-au transformat în prăjituri presându-le în diferite forme. Turta dulce a fost făcută pentru prima dată în Europa de călugării catolici, pentru diferite ocazii: sărbători şi festivaluri.

De asemenea, se cunoaşte că în Anglia, Franţa şi Germania turta dulce se folosea pentru a-i servi pe musafiri cu ceva dulce. Englezii au fost primii care au făcut dul­ciuri cu ghimbir. Două sute de ani mai târziu lângă ghimbir au mai adăugat pesmeţi şi astfel a rezultat turta dulce, aproape de ceea ce cunoaştem astăzi. În Evul Mediu domniţele pregăteau turtă dulce pentru cavalerii lor preferaţi, acestea având forme diferite cu diferite înţelesuri, de exemplu forma de inimă era pentru alungarea răului. În secolul al XVI-lea Regina Elisabeta I şi-a servit invitaţii cu turtă dulce în forme ce semănau cu fizionomia fiecărui invitat.

Rafinament

Ghimbirul a devenit abundent în Germania, această ţară ajungând centrul comerţului cu acest condiment. Meseriaşii de aici au conceput matriţe pentru turta dulce în formă de animale, inimi, peşti şi scene biblice. În secolul al XV-lea turta dulce nu se făcea în casă, ci mai degrabă în manufacturi, de către uvrieri pe care guvernul i-a recunoscut ca bresle. Cea mai cunoscută breaslă era în Nürnberg – Germania. Această breaslă era renumită pentru atenţia acordată detaliilor turtei dulci, ea fiind decorată cu vopsea de aur şi cu glazuri. Breasla s-a numit Lebkuchner (turtă dulce, în germană) şi a fost înfiinţată în 1643 în scopul garantării calită