Tonul nostim sau tandru ar fi fost, probabil, conditia ajungerii la inima publicului a acestui Cantecele de dragoste/ Les Chansons d'amour. Dar, desi filmului nu-i lipsesc momentele amuzante, nici cele lirice, miza regizorului Christophe Honore de-a evoca aici o fiinta draga pierduta prematur, de-a reusi un film muzical cu priza la spectatorul contemporan, dar si de a construi o complicata istorie amoroasa, incarca vizibil rezultatul. De cantat, s-a mai cantat in ultimele decenii pe ecran, in destule filme frantuzesti sarmante, precum Smoking / No Smoking (1993), On connait la chanson (1997), Pas sur la bouche (2003) ori 8 femmes (2002). Aici insa povestea - care include un triunghi amoros, o legatura lesbiana si una homosexuala (tratate, e adevarat, cu acea nonsalanta care numai francezilor le reuseste) - este fracturata atat de des de evadarile muzicale ale personajelor, care contrasteaza cu tonul grav al momentelor narate, incat impresia e contrara efectului urmarit. De multe ori, desi toti actorii canta poate mai putin corect, dar cu mai multa naturalete decat daca ar fi fost dublati de cantareti profesionisti, amestecul de tragic cu lirism si sarcasm al situatiilor in care sunt pusi nu reuseste decat sa irite. Povestea e incalcita si totodata naiva - Julie si Ismael se iubesc, cu acordul parintilor si prietenilor, care ii vad ca pe o pereche grozava, dar in relatia lor intervine Alice, colega de redactie a lui Ismael, ceea ce duce la un triunghi amoros cam trasnit si fortat. Epuizata de prea multa iubire si prea multe iluzii faramate, Julie face stop cardiac (!) pe strada, iar de aici familia si iubitul incep sa o jeleasca pe diferite tonuri si note. Obositor prin demersul sau dublu, muzical si narativ, nestapanit indeajuns de bine (desi regizorul are experienta de la anteriorul Dans Paris - 2006), filmul nu prea subliniaza tumultul interior al personajelor,