Dupa zeci de ani de deficit bugetar, in 1999, Statele Unite ale Americii au obtinut ceea ce pentru vremurile noastre este o bijuterie financiara: un surplus al bugetului federal de peste 50 de miliarde de dolari. Dupa opt ani de deficite bugetare reale, care le-au depasit in mod consecvent pe cele proiectate, s-a trezit o tarisoara aflata la jumatate de glob distanta ca i se nazare sa se apropie de performanta americana. Ministrul roman al finantelor, liberalul Traian Remes, vrea sa lase masca Fondul Monetar International propunind un deficit al bugetului statului egal cu zero pe 1999, cuplat cu o rata anuala a inflatiei de 25% si o crestere de asemenea zero. Aceasta in conditiile in care FMI s-ar fi multumit, la aceeasi inflatie, si cu un excedent al cheltuielilor statului peste venituile sale de 2,5%. Dupa ce fostul negociator sef al FMI, Poul Thompsen, si-a stors creierii ba cu privatizarea, ba cu anularea cartelelor de masa, ba cu stringerea sau marirea impozitelor pentru a reduce deficitul, pe 1998 de pilda, colegul sau, grecul Emanuel Zervoudakis, se vede dintru inceput in pozitia delicata de a convinge, cel mai probabil, guvernul roman, ca vrea prea mult, retragindu-si sigur-singurel orice marja de manevra in politica economica, marja de care ar putea avea disperata nevoie in 1999. Care ar fi premisele pentru care Remes, cel care la investitura era asociat cu usurarea fiscalitatii, sa doreasca un deficit nul al bugetului de stat? In primul rind, daca statul ar cheltui exact atit cit va incasa, nu ar mai fi nevoit sa se imprumute, in special pe piata interna, cea externa fiind acum foarte scumpa pentru noi, cererea sa de bani nula scazind presiunile asupra dobinzilor sau, daca ar tipari bani, reducind probabilitatea unui puseu inflationist. In conditiile in care peste un sfert din cheltuielile bugetului merg la plata datoriei publice, interne si externe, argume