De douăzeci de ani descopăr defectele politicienilor, care împrumută de fapt racilele, defectele acestui popor. Feţele diverse ale oamenilor politici ni s-au dezvelit ca dintr-o matrioska: azi una, mâine alta, pentru a ajunge la chintesenţă, la nucleu: un suflet meschin, de parvenit.
Abia acum descopăr, după zeci de cărţi de istorie parcurse în câteva zile, o altă trăsătură definitorie care lipseşte cu desăvârşire celor care se ocupă cu politica. Lipsa de raportare la viitor, la istorie. Toţi fac politică de pe o zi pe alta, peticesc soluţii, dau rezoluţii perisante. Toţi, dar parcă absolut toţi, trăiesc într-un prezent care li se pare veşnic. Nici unul nu se raportează la istorie, la felul cum va fi perceput de urmaşi, de cronicile, letopiseţele viitorului. Nici nu-i interesează! Vieţuiesc ca nişte hipioţi, convinşi că orice clipă trebuie trăită şi că viitorul aparţine hazardului. Din punct de vedere al conştiinţei că faptele noastre devin a doua zi istorie, Parlamentul, dar şi întreaga clasă politică par a trăi într-un Woodstock.
Vor să fie ghiftuiţi, să- şi permită orice, să facă uz de putere, să arate că sunt cineva. Îi doare- n cot de istorie, de numele lor, de faptul că vor fi consideraţi nişte nemernici în manuale, asta evident dacă numele lor va rămâne pe undeva dincolo de Cartea Ruşinii Naţionale.
Odinioară - revin la istorie - oamenii făceau politică pentru a lăsa ceva durabil, pentru ca numele lor să strălucească în memoria naţională. Desigur, o făceau din orgoliu, dar spre binele semenilor. Poate politicienii au câştigat lupta cu poporul, dar războiul cu istoria l-au pierdut definitiv!
