La MoMa, s-a reluat de curând Imponderabilia (vezi foto 2, imagine a spectacolului original), un show de tip performance creat in anii 70 de către celebra sârboaică Marina Abramovic - personaj şocant, care, de amorul artei corporale, s-a zgâriat, s-a flagelat, s-a criogenizat sau a inghiţit produse psihoactive şi de control muscular care au făcut-o, in mai multe rânduri, să-şi piardă cunoştinţa.
Interesantă este ideea muzeului newyorkez de a organiza retrospective (pentru că evenimentul "The Artist is Present", dedicat Marinei, asta este) ale unor fulguraţii in ultimă instanţă irepetabile, de a arhiva şi dezarhiva fapte artistice care stau sub semnul volatilului şi care au vocaţia efemerului.
Mai interesantă incă - şi aici voiam să ajung - este reacţia publicului american de azi. Tânărul balerin Will Rawls, care a fost angrenat in performance, are misiunea de a sta, gol puşcă, in poziţie de drepţi, la intrarea in galerie. In faţa lui, simetric, o tânără, la fel de dezbrăcată, străjuieşte aceeaşi intrare. Intre cele două cariatide vii, un spaţiu ingust, prea ingust, intenţionat exiguu, prin care vizitatorii pot pătrunde (sau, mai bine zis, prin care se pot strecura) in sală. Toţi artiştii (indeobşte coregrafi sau dansatori profesionişti) angajaţi in aceste experienţe ale nudităţii solicitate de scenariul artistic al Marinei Abramovic mărturisesc stinghereala emoţională, jena fizică şi epuizarea care a pus stăpânire pe ei, după câteva ceasuri de nemişcare. Dar, mai ales, după câteva ceasuri de confruntare cu reacţiile bizare ale publicului. Unii vizitatori râd, alţii, mai timizi, le spun "mulţumesc", in momentul in care trec printre ei sau fac nişte paşi de dans groteşti, există şi obraznici care le zbiară performerilor să deschidă ochii atunci când incep să picotească. Cei mai mulţi se imbujorează şi le ating pielea dezgolită cu o inocenţă stânjenită. I
